Hai!

Hai să lăsăm în urmă tot ce-a fost…

Hai că… oricum nu are rost.

Hai că putem, pentru vremurile bune,

Hai că oricum nimic nu mai rămâne.

Hai să uităm de noi,

Hai să uităm tot, amândoi…

Hai că putem, pentru mânie,

Hai să putem, … e-o nebunie.

 

[ Hai că mi-e dor, și o să mor.]

Advertisements

Leave a comment

Filed under Sadness and sorrow

Trash

Sper… prea devreme. Cred, prea dintr-o dată și iubesc… prea mult, prea devreme și prea dintr-o dată.
Acesta e cel mai mare defect al meu. Sunt o defectă deci.

Dar cu puritatea sentimentului în sine, ce fac??

Mă doare tot. Mă doare rău și tare și nu se mai oprește. Și parcă în fiecare zi o iau de la capăt și iubesc mult și degeaba: ”unde-i reciprocitatea, frate”?? 😐

Problema cea mare însă nu asta e. Problema cea mai mare e că și sufăr. Iubirea asta mă purifică dar mă și golește pe interior puțin câte puțin… până când o să ajung să nu mai simt nimic. NIMIC… Niciodată.
Mă voi opri, de tot și pentru totdeauna și voi ajunge doar o umbră a durerii și iubirii neîmpărtășite, și nu e păcat?
Mi-e frică… Defapt, sunt îngrozită de gândul că va veni ziua asta, și simt că se apropie.

Eh, da. Mulțumesc.

Mai mult decât viața, atât te-aș iubi. Dar poate nu e viața asta.

1 Comment

Filed under Nevermind...

Mai mult decât un vis împlinit.

La începutul anului, când spuneam că am planuri mari cu tine 2012, nu glumeam.

A fost BAC-ul prima dată. A trecut repede dar aveam emoții mari.
Era primul pas important care mă putea aduce mai aproape sau mă putea îndepărta de ceea ce sunt. – L-am luat.
Apoi am plecat, am ajuns în orașul ăsta mare și am rămas singură.

A fost o vară, fără vacanță, în care m-am stresat, am învățat, am făcut bășici în talpă, mi-am julit coatele și mi-am învinețit genunchii dar nu îmi pare rău.
De când am intrat prima dată în clădirea aia am simțit că locul meu e acolo. Aveam așa… o… siguranță.
Am plâns, nu am dormit, m-am gândit, am dansat, am trăit și am luptat mult pentru visul ăsta.

A venit admiterea. Mi-a fost frică pentru că: am fost mulți, nu am terminat un Liceu de Coregrafie și nu aveam niciun plan B în caz că nu intram.
Am mizat totul pe-o carte, dar am câștigat. Să intru a5-a la buget din 17 oameni, înseamnă mult pentru mine.
Țoți mi-au spus că sigur intru, că e floare la ureche pentru mine, că nu-și fac probleme și că sigur nu o să-i dezamăgesc.
Ați avut dreptate, dar nu am putut sta liniștită până când mi-am văzut numele pe lista de admiși.
Nu-mi vine să cred. E ca un vis frumos din care nu vreau să mă mai trezesc. 🙂

Dar greul abia acum începe. Anul 2012 încă nu s-a terminat și simt că mă mai așteptă câteva surprize plăcute și vești bune.
Good things come to those who work their asses off and NEVER give up !!

“Tu nu ești picioarele tale. Nu ești degetele vinete, mușchii întinși, unghiile rupte, pielea care se desprinde, bășicile din talpă sau bătăturile și mai dureroase de după; Nu ești mâinile, degetele suave, gesturile fine, trupul unduit, capul clătinat, părul în vânt și nu ești nici măcar melodia din difuzor.
Tu ești TOT. Știi ce înseamnă asta? …
Tu ești dansul însuși!!”

Mulțumiri speciale:
Teodora Marian
Simina Oprean
Oana Secară
Ligia Melinda
Călin Ștefan

6 Comments

Filed under Euforie

Almost the end.

Număr ani.
Număr luni.
Număr săptămâni.
Număr zile.
Număr ore.
Număr … vise.

Plec?! Da.
Deja?! … Da.
De tot şi detot?! … Aproape.
Dacă mi-e frică? Sunt îngrozită!!

 

Terminaţi. Mă cunosc, şi pe bune NU o să-mi fie dor şi NU o să cred că „ nicăieri nu e mai bine ca acasă”!
Your home is where your heart is.

Voi m-aţi făcut aşa. Toţi.
M-aţi rănit – acum sunt imună.
M-aţi făcut să sufăr – acum nu-mi mai pasă.
M-aţi făcut să plâng, mult şi tare – acum nu mai am lacrimi să plâng.
M-aţi făcut să devin o insensibilă – mulţumesc.
Nu aţi crezut în mine – e perfect, acum cred eu în mine mai mult ca niciodată.
Nu m-aţi iubit cum meritam – am trecut şi peste asta.
Vi-aţi dat arama pe faţă. În ultimul moment.
Serios, … mersi.
Voi m-aţi format pentru ceea ce mă aşteaptă.
Vreau de muuuuuuuuult asta. E vremea mea acum. E vreme bună.  🙂

Am spus că las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ, la cărţi… de la lucruri personale la amintiri.
Adică TOT trecutul.

 

Leave a comment

Filed under Uncategorized

Cine crezi că ești?

25 January 2012

Cine crezi că ești, să-ți dai, așa, nume și porecle aiurea? Cine crezi că ești, să te consideri singură, goală, ghinionistă, lipsită de iubire, de șanse, de curaj și de voință? Cine te crezi, să îmbraci diverse haine, pentru a-ți acoperi și reduce la tăcere adevărata natură?

Ascultă aici și ascultă bine: Atunci când ai „plecat” în viață, ți-ai luat deja fericirea cu tine și „nepăsarea” pentru tot ce lași în urmă. Ai pornit „să-ți faci rostul tău, să încerci”. Ai lucruri pe drum care te ajută sau ți se pare că te încurcă uneori; ai oameni care sunt acolo pentru tine sau alții care ți se pare că-ți ridică piedici. Te plimbi de-a lungul vieții dintr-un loc în altul, lăsând mereu un aparent vid în urmă. Da, ești „tu, ăăăă… și restu lumii”! Dar niciodată, niciodată nimic nu te încurcă! Niciodatănimeni nu-ți ridică piedici. Niciodată nu lași un gol în urmă.

Nu te încurcă, fiindcă dacă ți se pare asta, e doar ca să-ți faci „pielea mai groasă” și să reziști minunăției pe care urmează să o experimentezi moment de moment. Nu îți ridică piedici, fiindcă dacă ți se pare așa, e doar ca să înveți ce înseamnă să nu renunți, atunci când podul de sub tine se prăbușește și să-ți dai seama cât de mult îți dorești să ajungi acolo. Atât de mult încât ți-ai crește aripi instantaneu și ai ajunge acolo mai repede decât Hermes însuși. Nu lași vid în urma ta, deoarece ai venit înzestrată cu tot ce-ți poți imagina și de mii și milioane de ori mai mult decât atâta. Ai tot, întreg Universul în gene, pricepi asta?! Ce crezi că există și nu poți avea? Știu că știi răspunsul, nu m-ai dezamăgit niciodată. Nu TE-ai dezamăgit niciodată! Deci știi ce poți avea?

Ai născut un vis de mică și eu cred că l-ai ales încă dinainte să știi ce înseamnă alegerea. Pentru 18 ani de viată pe Pământul ăsta în care el s-a țesut încet, dar cu atâta măiestrie, și pentru că încă nu-l vezi ca pe un tablou complet, ai curajul să arunci în foc țesătura asta sfântă din care ești făcută chiar tu? Nu te cred. Nici tu nu te crezi, nu-i așa? Nu te cred :))!

Ai știut…. Nu, ai simțit și ai trăit fiecare microparticulă din visul ăsta pe care l-ai tras în realitatea ta de zi cu zi, le fel de suav și ușor cum tragi ața prin pânză. Nu te cred când îmi spui despre „altceva” și nici n-am să mai pomenesc despre acest… „altceva”. El nu există. Nu existi decât tu, ăăăă… și restul lumii. Adică tot Universul. Tot! Tot ce ai în el e al tău, tot ce cunoști în el, îți aparține, tot ce vrei este deja al tău, încă dinainte să-l fi cerut conștient… Da, așa cum ai ales, înainte să știi ce înseamnă alegerea.

Tu nu ești picioarele tale. Nu ești degetele vinete, mușchii întinși, unghiile rupte, pielea care se desprinde, bășicile din talpă sau bătăturile și mai dureroase de după; Nu ești mâinile, degetele suave, gesturile fine, trupul unduit, capul clătinat, părul în vânt și nu ești nici măcar melodia din difuzor. Tu ești TOT. Știi ce înseamnă asta? Tu ești dansul însuși, ești praful stelar, lumina tuturor Sorilor din Univers, oxigenul tuturor planetelor și diamantul stelelor care au murit. Ciudat, nu? Stelele care mor se fac diamante gigantice în cer. Ești plumbul pe care-l atrage gravitația, ești heliul care zboară cel mai sus, ești vântul, marea, soarele, cerul, muntele, nisipul alb, fulgii imaculați, limonada din parc sau vata pe băț de la colț; ești zâmbetul copiilor și iubirea celor îndrăgostiți; ești prima respirație de dimineață și șoapta dinaintea unui somn lin; ești apă, cer, pământ, foc și metal în cea mai frumoasă alchimie: cea a Vieții! Ești Tot! Alege tu ce vrei de-aici, sau inventează-ți lista proprie, nu contează. Contează că ești. Și știi asta.

Nu există așteptare. Există trăire, clipă de clipă, moment de moment, fracțiune cu fracțiune. Nu faci pauze din a fi, așa cum nu faci pauze din… a fi!

Vrei prea mult? Cine, CINE ți-a spus ție vreodată că există un asemenea concept?! Prea? Mult? Serios?… Nu există decât ASTA. Asta e ceea ce alegi. E ceea ce faci neîncetat, de cele mai multe ori chiar fără să-ți dai seama. Sau credeai că dacă stai pe loc, nu faci nimic? Asta e după cum și-o alege fiecare om. Dacă unii cred că asta are unitate de măsură, se înșală groaznic. Lasă-i să creadă ce aleg să creadă. Asta e! Nu e mare, nu e mică, nu e departe, nu e de neatins, nu e pentru oamenii „anormali”, e doar dincolo de „standarde”… pentru idioții care cred că standardele există. Și pe asta o ai așa cum ai Universul în vene.

Și… „om normal”? Ce dracu` vrea să fie aia? Hahahahahahaha! Adică noi suntem pe categorii: oamenii normali și oameni anormali, nu? Sunt oamenii normali, care se trezesc dimineața devreme, merg la muncă, își dau copiii la școală, se îmbracă după standarde, se comportă normal, umblă pe trotuar, se uită la tv, pun bani deoparte pentru bătrânețe, respectă legea și sunt liberi? Și atunci mai tre` să fie și ăia anormali, nu? Care se trezesc când au ei chef, fac numai lucruri care le plac, își învață copiii ce vor cei din urmă să știe, nu se îmbracă decât în ce le convine stării de spirit, sunt săriți de pe fix (orice ar fi „fix”-u` ăsta…), dansează în mijlocul șoselei, ascultă muzică nebună, cheltuie banii la fel cum îi fac, nu  au legi și… sunt niște ciudați? Hai, serios?… Chiar dacă am fi de acord că astea două categorii de oameni într-adevăr exsită, știu din care ai vrea să faci parte. Pardon, știu din care FACI parte! :))

Te-ai săturat să te gândești noaptea la șansele pe care le-ai avea dar nu le ai niciodată? Pf, bullshit! Știi mai bine decât mine că toate orele de dans, toate diminețile devreme în care te trezeai să mergi la antrenament, toate serile în care apunea soarele peste tine în sală, toate căzăturile, juliturile, sclântelile, sincroanele, reușitele și bucuriile au întregit ceea ce ești. Ai PICIOARE, ai SUFLETși ai MUZICĂ. Asta face mai mult decât toate șansele pe care le vezi în filme sau le auzi la alții. Și din nou: pentru 18 ani în care „șansele” astea de care zici n-au fost de scara Hollywood-ului, arunci totul la o parte? Hey, ești proaspătă încă. The best is yet to come. Și știu că te-ai săturat să auzi cuvintele astea, dar nu pentru că nu mai crezi în ele. Crezi atât de mult în ele încât dansul din tine arde să le trăiască cât mai intens, cât mai curând și cât mai complet. Așa că nu-mi spune că renunți. Nu te cred. Nu vreau să te cred. Nu o să te cred. Pentru că suntem făcute din același aluat, deci te cunosc cum mă cunosc pe mine.

Așa că pune acel „nu a strălucit pe cer și steaua mea și sigur nu-i momentul potrivit” într-un bagaj, leagă-l bine cu o ață, pune-i un bolovan de moară în capăt și dă-i drumul în Groapa Marianelor! Și nu, nu „ai timp până în vară să găsești altceva” pentru că o să fii total ocupată să fii ceea ce ești.

Deci încă o dată: Cine te crezi?

Și stii ce? Nici nu contează cine crezi tu că ești. Tu ești deja exact ceea ce ești. Poți să te debusolezi pe parcurs, face parte din proces. Dar continui să fii ceea ce ești. So don’t fight it, just be it!

Da, acum ai voie să plângi, să râzi sau să faci ce vrei tu. Eu sunt tot aici și am curând vești pentru tine. Succes în a da cu piciorul în bolovanul ăla.

Te iubesc,

Eu.

[by Teo.]

Leave a comment

Filed under Uncategorized

Sunt emotivă.

Pot fi încadrată cu uşurinţă în rândul celor care iau decizii cu sufletul şi abia apoi cu mintea.
În ochii celor din jur, asta mă (poate) face naivă, imatură sau copilăroasă.
Nu-mi prea pasă.

Nu vreau să-i calc pe alţii în picioare pentru a-mi atinge un scop şi nici să fiu rea pentru simplu fapt că pot.

Într-un loc dominat de viespi, poate asta este calea spre succes.
Cine nu se conformează majorităţii este considerat slab şi prin urmare trebuie eliminat sau mai rău, batjocorit.
Mă simt neputincioasă în faţa unor mentalităţi de măcelari neinstruiţi.
Cu siguranţă locul meu nu este printre individualişti lipsiţi de sentimente, ce schiţează zâmbete doar când au nevoie de ceva.

Îmi pun bazele în vârsta mea fragedă şi-mi repet constant că toate experienţele ce mă lasă cu un mare gol în stomac au un rol bine definit.
Încă nu mi-am dat seama care ar fi acesta, dar ştiu sigur că există.

Militez, în van sau nu, pentru frumuseţea inimii şi pentru cei care-ţi dau energie pozitivă şi nu dureri de cap.

2 Comments

Filed under Uncategorized

Văzut numai pe întuneric.

Adică atunci când ochii pentru lumea întinsă se închid.

Leave a comment

Filed under Uncategorized