timp; moarte.

Aşteptarea m-a făcut mereu să simt timpul: nu mai puteam să fiu fericită fără speranţa a ceva, a unei bucurii, a vacanţei, a unei călătorii la nişte prieteni; însă la 8 ani, 9 ani, 10 ani totul era numai bucurie, numai prezenţă.
Anotimpurile păreau a se desfăşura în spaţiu. Lumea era un decor, cu culorile ei când întunecate când luminoase, cu florile şi iarba care apăreau, dispăreau venind sau îndepărtându-se de mine, desfăşurându-se sub ochii mei, in vreme ce eu însumi stăteam locului şi priveam cum trece timpul, rămânând însă în afara lui. Din cauza asta probabil, moartea cuiva mi se părea misterioasă, ilogică, înfricoşătoare, un vid în prezent. Apoi, dintr-o dată, s-a petrecut un soi de răsturnare: ca şi cum o forţă centrifugă m-ar fi proiectat în afara propriei mele imuabilităţi, printre lucrurile care se duc  şi vin şi duse sînt.
Ba mai rău, chiar eu am avut dintr-o dată sentimentul că lucrurile rămân şi că eu mă îndepărtez de ele. La 15, 16 ani, gata, se sfârşise, eram în timp, în curgere şi în finit.

Prezentul dispăruse, n-a mai existat de-atunci pentru mine decât un trecut şi un mâine, un mâine resimţit din pornire ca un trecut.